Vorbim, comunicam. Dar parca mai mult comunicam decit vorbim. Folosim ticuri verbale si automatisme. Dorinta de exprimare excesiv de literara, de „eleganta", ca orice e prea mult, strica.
Hipercorectitudinea este o eroare pe care o savirsesc cei care se chinuie sa respecte niste reguli de lingvistica, dar pe care nu le aplica unde trebuie. De exemplu, ca sa nu fie caraghiosi asemenea bunicilor nostri care citeau „ESIRE" pe usa cinematografului sau a teatrului, unii pronunta „el, eu, ei, ele", cu „e" clar la inceputul cuvintului. Norma fonetica indica insa plasarea unui „i" scurt la inceputul acestor cuvinte, la fel ca la verbul „a fi", persoana a treia singular: el/ea „ieste".
Tot din intentia de a da textului un aspect mai literar, dar facindu-se astfel vinovati de hiperurbanism, multi spun adesea gresit „majoritatea oamenilor vrea ciocolata" sau „cele douazeci de mii de oameni prezenti pe stadion".
Antonimul lui „corect" este „incorect", deci „hipercorect" nu poate fi sinonim cu „incorect". V-am ametit? Sa explic putin cu definitia din DEX: Hipercorectitudinea este greseala de limba care consta in folosirea de forme hipercorecte, datorita efortului constient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare. Este un fel de termen tehnic - „hiperspatiu" nu inseamna „prea mult spatiu". Asadar, pe limba noastra, hipercorectitudinea este o greseala comisa din teama de a nu gresi.
Iata si alte exemple de hipercorectitudine, unde a doua forma este cea corecta: bleomaren/bleumarin, gioben/joben, noi veniti/nou-veniti, temele trebuiesc facute/temele trebuie facute, reprezentanti ai diverse partide/reprezentanti a diverse partide, sa voteze cati mai multi/sa voteze cat mai multii, hilar/ilar, vor trebui sa participe toti/va trebui sa participe toti, conferinta va incepe la orele 14.00/conferinta va incepe la ora 14.00.
