Plec de la doua lucruri stiute de comunitatea de graphic designeri romani (de fapt, stiute de cei carora intr-adevar le pasa):
1. Typography este o disciplina esentiala in pregatirea unui graphic designer
2. In Romania n-a existat si inca nu exista o scoala in care sa se studieze aceasta disciplina.
Cit de mult dauneaza lipsa unor cursuri de typography vedem in aproape toate materialele tiparite din tara noastra. E adevarat ca la aceasta situatie de-a dreptul trista contribuie in mare parte si Academia Romana [2], care ramine pur si simplu indiferenta fata de limba romana si permite tot felul de aberatii gramaticale, de la diacritice gresite [3]pina la semne de punctuatie folosite anapoda.
Sa ne intoarcem la typography. Mai precis, la un element tipografic, o tehnica, un set de caractere pe nedrept uitate: ligaturile.
Ce sint ligaturile?
Sa o luam cu inceputul. Alfabetul latin are 26 de litere. Dar in total, daca numaram toate semnele folosite de toate culturile care utilizeaza alfabetul latin, cu diacritice cu tot, rezulta 190 de semne diferite (Haralambous, TUGboat, 1989), fara a pune la socoteala diacriticele duble ale alfabetului vietnamez (aproape 100 de semne in plus).
Din pacate, din ignoranta sau din lene, graphic designerii romani nu folosesc toate semnele, care pe de-o parte i-ar ajuta in cresterea calitatii tipografice a materialelor, si pe de alta parte ar da un plus de eleganta textelor. Si aici ma refer la ligaturi si swash [4]-uri.
Ligaturile sint caractere combinate („fi", „fl", „ff", „ffi", „ffl") care au fost create din doua ratiuni:
1. Pe vremea cind caracterele se lucrau in metal, spatiul dintre aceste caractere era imposibil de gestionat si fie distanta dintre caractere era prea mare si crea o spartura nedorita in text, fie se apropiau atit de mult, incit masina de tiparit imprima prea multa cerneala in locul in care se intilneau caracterele, murdarind astfel textul;
2. Caligrafii, datorita comenzilor mari si timpului scurt pe care il aveau la dispozitie (situatie asemanatoare cu ce li se intimpla designerilor de azi), incercau sa reduca timpul pentru caligrafiere folosind ligaturi si abrevieri. De exemplu, Biblia la 41 de linii a lui Gutenberg tiparita cu un caracter desenat si taiat in metal de Peter Schoeffer, ajutorul lui, continea 300 de caractere, ligaturi si abrevieri.
Este folosirea ligaturilor obligatorie?
Nu, nu este. Dar ligaturile lasa o marca a calitatii pe care numai swash-urile o egaleaza. In textele lungi, de carte (si nu numai), ligaturile recreeaza de fapt stilul caligrafilor, scrierea de mina, care este mult mai calda, mai umana. Stilistic, dupa parerea mea, textul are de cistigat enorm prin folosirea ligaturilor. Din pacate insa, de cele mai multe ori, designerii se grabesc sa compuna frumos titlurile si chapeau-urile, neglijind textul, in fapt, cel mai important element al publicatiei.
Exista voci in Occident care sustin ca de fapt ligaturile sint un balast al trecutului si ca folosirea lor nu merita osteneala. De regula, aceste voci vin din culturi anglo-saxone care nu mai folosesc ligaturi decit in scrierea veche. Argumentul principal este ca, de vreme ce comunicarea se indreapta din ce in ce mai evident catre on screen, toate specificatiile printului ar trebui sa dispara. Problema este pusa gresit insa. Pe linga faptul ca in tipar acele caractere pretabile la ligaturi se imprima si se citesc mai bine, problema e de natura optica. Punctul „f"-ului si cu cel al „i"-ului se intilnesc si creeaza un conflict grafic care poate dauna elegantei si chiar citirii textului. Iar acest fapt se petrece si in print, si pe ecran.
Trei exemple de ligatura versus caractere normale
Cit priveste al doilea argument, ligaturile se folosesc exclusiv de catre specialistii din comunicare, si nu de catre toata lumea, iar daca un designer vrea sa foloseasca o ligatura, va folosi tot doua taste - exact ca atunci cind scrii cele doua caractere separat. In plus, aplicatii cum sint cele de la Adobe [5] formeaza automat ligaturile, cu conditia sa setezi documentul in acest fel.
Mai exista un argument pentru folosirea ligaturilor. Cu totii folosim un semn care in limbaj tipografic se numeste „ampersand" si care vine din latinescul „et per se". Adica „&". Englezii il citesc „and", ca si noi de altfel (ca doar traim in „pax Americana").
Ampersand
Ampersand este o prescurtare foarte apropiata ca functie de ligaturi. Cita vreme acest semn e atit de folosit, nu inteleg de ce ligaturile nu mai sint de interes.
Problema a fost de fapt rezolvata odata cu aparitia limbajului UNICODE, care a facut posibila (datorita OpenType-ului) includerea unui numar mai mare de glife intr-un font, usurind astfel accesul mai multor culturi la semnele diacritice care le apartin intr-un caracter.
Ligaturile discretionare
Sint cele mai frumoase ligaturi ?. Sint atit de multe si de variate, ca este o placere sa le folosesti daca ai posibilitatea. Sint pur estetice si se pot folosi in texte de dimensiuni mari tocmai pentru a pune in valoare eleganta unor astfel de caractere. Exista ligaturi pentru „Th", „ck", „ct", „st" etc.
Ligaturi discretionare
Ligamente odihnite in defavoarea ligaturilor
E trist ca nu exista interes pentru finisare atunci cind vorbim despre texte. Se pare ca designerii sint mai interesati sa-si protejeze ligamentele, si asta in detrimentul ligaturilor. Pacat! Noi, romanii nu avem cine stie ce traditie in typography, dar am putea macar sa facem un efort si sa respectam munca si migala cu care generatii de type designeri au desenat, taiat si rafinat alfabetul.
Nota:
Ligaturile trebuie folosite numai daca avem un caracter corect desenat, cumparat de la o companie care se ocupa cu asa ceva (si lista e foarte mare) si daca sintem siguri ca nu vom modifica tracking-ul textului in integritatea lui. Prezenta ligaturilor poate duce la spatii diferite, deoarece ele vor fi tratate ca niste caractere singulare. Atentie si la cazul (destul de rar) in care avem de paginat un text in turca (limba turca are doua reprezentari pentru litera i, una cu punct si una fara punct. De exemplu, „firin" (cuptor) ar putea fi incorect scris „firin". ?
