Mi-a fost foarte greu sa ma adaptez lentorii portugheze, sa nu ma mai supar cand o promisiune se transforma intr-un cuvant aruncat in vant si sa stiu ca filosofia de baza este sa fii calm, linistit, sa ai rabdare si sa nu te pripesti – care la mine lipseau cu desavarsire, in ciuda aparentelor. Ei bine, acesti oameni fatalisti, nostalgici, lipsiti de prea multa initiativa si foarte lenti au reusit sa creeze cateva obiecte a caror valoare de simbol tot creste si pe care eu le ador.
Unul dintre aceste icon-uri se numeste „galo de Barcelos [2]” – cocosul din Barcelos, un mic, dar fermecator, oras din nordul Portugaliei. E vorba de un cocos pavoazat si colorat care apare pe vederi, cani, lingurite, dopuri de vin, tricouri etc. Anul trecut m-am si certat putin cu un tip care vindea antichitati in Piata Amzei si care incerca sa ma convinga ca galo de Barcelos era nu stiu ce cocos galic. L-am lamurit cum sta treaba, dar cred ca a continuat sa vanda obiectul sub aceeasi denumire – doar cine a auzit de Barcelos?! Sa fim seriosi… In spatele acestui icon sta o legenda care spune ca, intr-un moment de rascruce in viata unui om banuit a fi vinovat pentru omor si care nu mai avea nici o modalitate de a isi apara nevinovatia, un cocos mort, evident printr-o interventie divina, a inceput sa cante. Mergand in pelerinaj la Santiago de Compostela si aflat in trecere prin orasul Barcelos, barbatul din legenda a cerut disperat sastea de vorba cu un judecator pentru a-si dovedi nevinovatia. Ca argument final, el a afirmat ca daca este nevinovat, cocosul de pe masa (friptura din care se servea judecatorul la un banchet) va incepe sa cante – ceea ce s-a si intamplat, barbatul reusind sa isi dovedeasca nevinovatia.
Imi plac foarte mult si „Lenços de Namorados [3]”, adica batistele indragostitilor – niste batiste brodate cu diverse motive colorate, care costa o avere (nu prea inteleg de ce, pentru ca nu cred ca e o mare filosofie sa brodezi asa ceva, insa se pare ca sunt foarte putini cei care mai cunosc tehnica – intr-o zi chiar imi trecuse prin gand sa ma apuc de brodat batiste pe malul marii) si care au si ele o poveste in spatele lor. Inteleg ca fetele incepeau inca din adolescenta sa isi pregateasca trusoul de mireasa. Asa ca brodau cu rabdare cate o batista in care reuseau sa transpuna sentimentele lor cele mai „secrete”. Ele purtau batista duminica si o ofereau ulterior baiatului de care s-au indragostit, care, la randul lui, urma sa o poarte la piept sau in buzunarul hainei de duminica.
Ce mi-a placut sa descopar de curand a fost ca faimoasa lor fabrica de portelan, Vista Alegre (fondata in 1824), a preluat motivele brodate pe batiste si le-a imprimat pe seturi de cesti de cafea, vesele si colorate, complet diferite una de cealalta.
Al treilea obiect pe care il voi mentiona aici sunt superbii cercei nebuni de Viana do Castelo [4] (un alt oras din nordul Portugaliei), care se poarta la costumele populare portugheze, cercei pe care i-a promovat Nelly Furtado si pe care ii port si eu cu mare mandrie si teama de a nu isi pierde stralucirea. In perioada diverselor sarbatori, pe strazile din Viana do Castelo [5], femeile poarta costume populare rosii sau negre impodobite cu zeci, poate sute de lanturi de aur si cu acesti cercei miraculosi, fara alte bratari sau inele.
Vad ca, fara sa fi vrut, m-am indragostit de obiecte de artizanat, obiecte de poveste, care cred ca m-au surprins prin naivitatea lor. De unde a inceput povestea mea? Am pornit povestea icon-urilor portugheze intr-o seara, cand strada São Bento din Lisabona era in sarbatoare (o strada plina de magazine de antichitati si galerii, care pe parcursul a cateva zile isi deschide toate usile pana noaptea tarziu si le ofera trecatorilor bauturi, mancare, mici cadouri si spectacole de strada). Eu am intrat intr-o galerie de arta contemporana, unde am descoperit cum obiecte traditionale s-au transformat rand pe rand in arta contemporana. Am descoperit-o pe Joana Vasconcelos [6], o tipa foarte la moda, care prezinta diverse instalatii, sculpturi si alte nebunii in lumea larga si ale carei obiecte se vindeau in acest magazin (precum si in magazine deschise recent in aeroportul international din Lisabona). Am vazut inclusiv statui stilizate si colorate ale Sf. Anton, sarbatorit cu mare fast in Lisabona pe 12-13 iunie, cand tot orasul miroase a sardine prajite si turistii alearga dupa ghivece cu busuioc si sandvisuri rudimentare cu cate o sardina plina de oase si solzi.
Daca v-a placut povestea mea despre ceea ce am gasit eu ca fiind obiecte-simbol in Portugalia, voi continua cu placere sa va scriu cate ceva despre azulejos sau covoarele de Arraiolos.
